Cat si cum le dam aripi copiilor nostri? Sau poate mai bine sa intreb de cate ori le frangem aripile, fara sa ne dam macar seama, fara sa avem vreo rea intentie, ci mai mult certitudinea ca le facem de fapt un bine? De cate ori auzim pe zi in jurul nostru, sau ne trezim noi insine spunand “Nu ai voie acolo”, “Nu te duce!”, “Nu face asta”?
Prin prisma experientelor noastre acumulate de-a lungul vietii, invatam sa sesizam pericolele potentiale, sa ne ferim de ele. Spuneam in gluma acum vreo cativa ani, ca am ajuns sa am reflexe de spion. Ca e indeajuns sa intru intr-o incapare si instantaneu scanez zonele fierbinti, colturile ascutite, zonele in care se aluneca si asa mai departe, astfel incat in mai putin de un minut am o harta mentala extrem de detaliata cu locurile unde copilul NU trebuie sa se duca. Dupa care am inteles ca e totul in mintea mea. Ca incercand sa o feresc pe fii-mea, mai mult rau ii fac. Ca este viata ei, sunt experientele ei, nu ale mele si ca oricat m-as zbate sa o feresc nu rezolv nimic, doar o transform incetul cu incetul intr-o persoana dependenta, incapabila sa gestioneze singura situatiile in care se afla.
Confirmarea a venit odata cu descoperirea teoriei atasamentului, si a aplicarii ei pe urmatorii doi copii 
. Diferentele sunt fenomenale. Odata creata baza aceea de atasament (iubire neconditionata si siguranta ca tu ca mama esti acolo pentru el oricand el are nevoie de tine), pentru asta fiind cruciali primii doi ani de viata, copiilor le cresc aripile independentei. Sa exploreze, sa cunoasca si o fac cu atata determinare, incat e mai mult decat fascinant sa ii privesti. Si dincolo de toate astea, vezi cat de bine le functioneaza in realitate reflexele de autoaparare, instincul de autoconservare, care ii atentioneaza si acolo cand simt pericolul ii fac sa actioneze cu precautie.
La fel de important este sa evitam sa ii etichetam, si aici cel mai la indemana exemplu imi este cel cu timiditatea. Am auzit de sute de ori “asa e fiica mea, mai timida, si eu am fost la fel” (inclusiv eu am auzit-o de la mama mea si am luat-o ca pe ceva imuabil). Daca asta le transmitem, copiii nostri exact asa se vor considera, si vor actiona in consecinta atunci cand vor fi adulti, si vor avea numai de pierdut. Am simtit-o pe pielea mea in nenumarate randuri si a fost nevoie de mult lucru cu mine insami sa scap de toata nesiguranta ce venea din “timiditate”.
Asa ca dragele mele, lasati etichetele deoparte, lasati grijile deoparte, si mai ales lasati sa le creasca aripile. Isi vor lua zborul, insa mereu se vor intoarce la baza, adica la voi . Si ce alt cadou mai frumos le-am putea face in afara de a le da aripi?
Foto: Guliver/Getty Images
